Bestiarul lui Alfred Pellan – 8
Iata si capitolul opt (din 11) al povestii lui Sonia Sarfati, inspirata de animalutele pictorului Alfred Pellan. Va reamintesc ca daca vreti povestea in intregime in format PDF, scrieti-mi si am sa v-o trimit prin e-mail, are doar 72 kb. Din pacate fara ilustratii. Daca nu, inceputul este accesibil aici.
Culegătorul de povești : Sumbra traversare
Piatra albă care deosebea creasta de la Strâmtoarea Adâncă se prefăcu într-un cenușiu luminos, pe urmă în plumburiu, iar apoi în negru. Atunci Kaï știu că era pe cale să pătrundă pe tărâmul Celei Care Adăpostește Apele. Îl înștiință pe Loo, concis. Tulburat de goana zilei înspre noapte. Tulburat de mâhnirea tovarășului său.
Cu toate astea, traversarea unui munte-mamă de culoarea întunericului îl speria mult mai puțin decât ar fi crezut. În plus, Kaï știa că prezența lui Loo cel sumbru nu mai era străină calmului său.
- Nu-ți pierde speranța, murmură el punându-și cu delicatețe acul pe creștetul prietenului său. Vom găsi cu siguranță un căutător care te va recunoaște. Iar dacă nu, atunci îi vom cere Înaltului Roșu să te ia în protecția sa.
Loo se resemnă să scrâșnească din cioc. Scoase un sunet dureros și de-o tristețe nesfârșită. Avea chef să rămână acolo, siluetă neagră contopită cu un munte-mamă negru. Să dispară într-o noapte, neagră de-asemenea.
Și totuși, Loo pășea. O forță – un presentiment venit din trecutul său, poate – îl îndemna să-l urmeze pe Kaï.
În drumul lor pe coastele Celei Care Adăpostește Apele ei întâlniră mulți alți căutători. Întâi Doka, cel care se grăbea spre Pisc Fumegând : patru din picioarele sale se rupseră în timpl unei nefericite căderi astfel încât trebuise să-și cioplească altele înainte de a-și putea efectua căutarea.
- Noi, cei de pe Pisc Fumagând, suntem deopotrivă și auto-îngrijitori, explicase el pe scurt lui Kaï și lui Loo. Parfumul muntelui nostru mamă nefiind perceptibil decât prin intermediul celor zece picioare ale noastre, trebuie să fim capabili să ne regenerăm atunci când pierdem câte un picior.
Deopotriva, cei doi tovarăși întâlniră pe Tak de pe Marele Ac care, fiind deja plin de povești, n-o putu culege pe cea a lui Kaï, dar o oferi cu gingășie pe a sa.
Cei doi, împărtășiră clipe din căutarea lor cu Groob de pe Turla Verde, care îi părăsi atunci când Cea Care Adăpostește Apele începu să pălească. Parfumul acrișor al muntelui său mamă îl chema aiurea.
Și descoperiră, datorită povestitorului Riam și a culegătorului Maïr, cum căutătorii de pe Muchiile Țuguiate se deplasează mereu în perechi.
Dar nici unul, nici altul din cei întâlniți de Kaï și Loo nu putuse dezvălui orice-ar fi asupra originii căutătorului negru. În fapt, înfățișarea lui Loo trezea adesea temeri și neliniște în suflet mai degrabă decât îngăduință. Lucru pentru care Kaï era trist. Cât despre tovarășul său, acesta se retrăgea în el însuși. Devenea din ce în ce mai întunecat, la suflet și la trup.
Uimitor, dar toate acestea nu-l izgoniră pe Moongoo de la Cea Care Adăpostește Apele, un căutător cu trup rotund și turtit așezat pe patru picioare care-l purtau cu vioiciune. El se prezentă adresându-se direct lui Loo.
- Traseul meu, cel dintâi... pentru că mă aflu la prima mea căutare, se termină acolo unde muntele meu mamă, albit de vânturi, se întinde în fluviu, zise el. Îmi permiți, din moment ce te îndrepți în aceeași direcție, să mă alătur ție? Și poate că vei accepta chiar să-mi vorbești de fratele tău, podul...
Pentru continuare, clic aici.