Bestiarul lui Alfred Pellan – 10
Iata si capitolul zece (din 11) al povestii lui Sonia Sarfati, inspirata de animalutele pictorului Alfred Pellan. Va reamintesc ca daca vreti povestea in intregime in format PDF, scrieti-mi si am sa v-o trimit prin e-mail, are doar 72 kb. Din pacate fara ilustratii. Daca nu, inceputul este accesibil aici.
Culegătorul de povești : Trădarea
- Eu sunt Moague de la Maica Fluviului, zise giganticul căutător. Care dintre voi vor păși pe spinarea mea împărtășindu-și povestile?
Kaï și Loo înaintară. Ochii negrii ai podului poposiră pe acesta din urmă. Nici o licărire de complicitate nu se întrezărea în această privire. Loo nici nu o căută. El nu mai era la prima sa decepție.
Cât despre Kaï, el simțea la fiecare pas cum îl cuprinde nerăbdarea. Acul său fremăta din ce în ce mai mult pe măsură ce înaintau pe pod. Într-atâta încât, în toiul istorisirii, își pierdu de trei ori intonația de povestitor. Aceasta nu i se mai întâmplase niciodată : el știa prea bine că un povestitor face parte în întegime din povestea sa.
- Spune-mi, Moangue, întrebă el în sfârșit. Cunoști tu numele muntelui-mamă care zace dincolo de Maica Fluviului?
Podul căutător ascultă întrebarea cu atenție. Și brusc, acesta începu să se miște ca bătut de un vânt năpraznic : cele șapte corpuri ale sale se scuturau atât de tare încât Loo și Kaï erau cât pe ce să se dezechilibreze; cele treizeci de picioare ale sale fremătau într-atâta încât apele domoale ale fluviului se ridicară în valuri tivite de spumă.
Moangue râdea.
- Tu nu-l cunoști? bolborosi el. Tu nu simți, prin preajmă, parfumul Înaltului Roșu?
Cum să nu, Kaï îl simțea. Îl simțea, în apropiere.
Doar că simțea de-asemenea și apăsarea tenebrelor, mai compactă. Fără ca aceasta să fie încă covârșitoare.
- Vino repede, prietene Loo! exclamă el. Timpul ne presează.
- Știu, prietene, răspunse Loo. Nu știu cum se face, dar îmi dau seama, simt că noaptea se pregătește să se așeze. Și... asta nu mă îngrijorează cu adevărat.
El încetini pasul, savurând vraja acestei constatări.
- De fapt, nu mă mai tem, stabili el contopindu-și cu intensitate privirea în cea a lui Kaï.
Și Kaï, sub această privire, se înfioră. Îndoielile și întrebările explodară din nou în capul său.
Să fie Loo într-adevăr un căutător care și-a pierdut povestea? Oare nu se teamea de noapte, inconștient de ceea ce reprezenta aceasta cu adevărat? Sau era el „altceva”? Un „altceva” căruia Kaï nu cunoștea nici firea și nici alcătuirea?
Încă o dată, gândurile căutătorului goneau mai repede decât pașii săi. Și când, printr-un strigăt, Loo îl îndemnă să-și ridice privirea, Înaltul Roșu se înălța în fața lor.
- În sfârșit! suflă Kaï, ușurat, întinzându-și acul pentru a lansa chemarea.
Pagzo, trecătorul zburător din Înaltul Roșu, nu putea fi departe : când acesta ateriză, strigătul lui răsuna încă pe înserat.
- Repede, la mine în cârcă! strigă el în limba Înaltului Roșu. Eu nu vreau să mă întâlnesc cu noaptea!
- Nici eu, Pagzo! zise Kaï în aceeași limbă.
Trecătorul zburător nu insistă. Îi repetă doar lui Kaï să se grăbească. Îl invită să se urce la el în cârcă alături de căutătorul întunecat : Înaltului Roșu accepta să-i primească.
- Ce se întâmplă, prietene Kaï? murmură atunci Loo, care nu înțelegea limba Înaltului Roșu.
Kaï nu putu răspunde. Simțea că Pagzo îi ascunde ceva. Dar ce? Iar Loo... chiar și Loo avea un secret fără voia sa.
Iar, căutătorul știa că secretele pot fi periculoase.
„Ele pot fi deasemenea folositoare!” îi suflă o voce venită din cele mai îndepărtate amintiri.
O voce atât de încărcată în tonuri de înțelepciune, încât Kaï dori, mai mult ca orice, să o asculte. Instalat în cârca lui Pagzo, îl privi pe Loo, umbra care-l însoțise în cea mai mare căutare. Astfel, îi întinse un picior.
- Vino cu mine, frate!
Abia apucă Loo să se instaleze în spinarea lui Pagzo, că acesta își și luă zborul. Se îndrepta spre creasta Înaltului Roșu. Se zorea ca un căutător urmărit de noapte.
- Pagzo! Domol, prietene! Ne apropiem de tărâmurile cuibului meu! strigă dintr-o dată Kaï zărind fisura atât de familiară : nopțile petrecute acolo erau nenumărate.
Cu toate astea, trecătorul nu-și încetini zborul. El nu făcu decât să întoarcă capul spre pasagerul său. Astfel încât Kaï să înțeleagă o dată pentru totdeauna ceea ce el avea să-i împărtășească.
- Acest cuib nu-ți mai aparține. Muntele nostru mamă l-a încredințat lui Zouka, un nou căutător. Destinul tău este în altă parte, Kaï cel de la Înaltul Roșu...
Pentru continuare, clic aici.