Bestiarul lui Alfred Pellan – 11
In sfarsit, iata si ultimul capitol din povestea lui Sonia Sarfati, inspirata de animalutele pictorului Alfred Pellan. Scuze pentru greselile de tipar si de orice alt tip; daca le depistati, faceti-mi semn si le voi corecta. Va reamintesc ca daca vreti povestea in intregime in format PDF, scrieti-mi si am sa v-o trimit prin e-mail, are doar 72 kb. Din pacate fara ilustratii. Daca nu, prima parte este accesibila aici.
Culegătorul de povești : Rămas bun căutării
Pagzo zbura. Zbura iar și iar. Fără a rosti vreo vorbă. Chiar când ateriză, el o făcu în tăcere. Apoi, îi depuse pe Kaï și pe Loo. Și, înainte de a-și relua zborul, atinse în treacăt capetele celor doi căutători cu ciocul său. În chip de rămas bun, drăgăstos dar nestrămutat.
Kaï privi în jurul său. Nu zări prea mare lucru dar simți că se află la Marele Pisc - tărâm misterios, interzis căutării, tărâm care încununează orice munte-mamă.
În căderea sa, cânta Marea Roșie, Loo îi pierduse pe ai săi. Acesta se poate liniști căci nu va întârzia să-i regăsească. Deoarece, foarte curând, urma să-și reia locul pe bolta cerească, fiind astfel la obârșia unei noi nopți care, între două zile, va poposi pe un nou munte-mamă.
„Un munte-mamă care vei fi tu, dragul meu Kaï. Tu vei alege noul tău nume. Vei făuri o nouă limbă pe care o vei împărtăși cu căutătorii pe care, în curând, îi vei adăposti și îi vei trimite spre căutare. Astfel încât ei vor strânge noi povești datorită cărora ei se vor liniști în timpul nopții... la fel cum acestea te-au liniștit pe tine, cel care a îmblânzit negurile.”
- Dar toate astea, Kaï, va trebui să le tăinuim : ei vor fi mai buni căutători pentru mama lor decât pentru ei înșiși, murmură Loo mângâind cu ciocul spinarea tovarășului său.
- Tu știi toate astea? șopti Kaï.
- Tocmai am înțeles. Acuma știi și tu, nu-i așa? răspunse Loo.
Da, Kaï știa. Înțelegea. Ca și cum, dintr-odată, toate poveștile pe care le adunase din căutare în căutare se contopiseră într-una singură, o poveste lungă și fără seamăn. O poveste care lămurea Pell-An.
Văzduhul tremură sub efectul unui oftat puternic și adânc.
„Numaidecât, murmură Înaltul Roșu cu o delicatețe nețărmuită, vă las cu bine...”
O Energie se înălță, îndepărtând fără a vătăma pe ei ce înduraseră Căutarea Cea Din Urmă. Ei parcurseră, într-o noapte devenită tovarășă, o mulțime de munți-mamă. Kaï nu și-ar fi putut imagina că aceștia există într-un număr atât de mare.
Cu delicatețe, Energia provenind de la Înaltul Roșu se strecură într-un loc neted agățându-l pe Loo deasupra.
Aceștia prinseră rădăcini numaidecât. Unul în țărână, celălalt - în văzduh. Kaï își simti trupul întinzându-se, mai cald, mai mare. Loo se făcu și mai întunecat, și mai adânc. Își simți aripile atârnând, lărgindu-se. Le desfăcu deasupra noului munte-mama născocit de Kaï și de tărâmul lui Pell-An.
Bănuind astfel pe coastele sale vălul moale al Celui ce fusese Loo, Cea care fusese Kaï se dezvălui cu încredere negurilor... ale căror adevărată înfățișare apăru pentru prima oară.
Mantia neagră a nopții era străpunsă. Lăsând, pe ici, pe colo, să încolțească zorii. Ca o amintire de lumină. Ca o aducere aminte a zilei ce vine.
Și deschiderea aflată deasupra Marelui Pisc a noului munte-mama - acolo unde va bate pentru totdeauna pulsul lui Kaï - avea întocmai forma lui Loo, fărâmă a nopții căzute din văzduhul Ultimei Căutări.
~ sfârșit ~